Patru luni în inima unui azil din Bihor i-au fost de-ajuns Catinei ca să înțeleagă că acolo nu se îngrijeau oameni — se economiseau pe spinarea lor. Femeia de 44 de ani, mamă a doi copii, a lucrat în centrele administrate de Viorel Pasca și acum mărturisește public ce vedea zilnic în spatele ușilor închise: bătrâni hrăniți cu slănină expirate, medicamente puse la întâmplare în caserole și o plată de 2.000 de lei pe lună, fără nici măcar o hârtie semnată. Decizia ei de a pleca a declanșat o confruntare tensionată care o caracterizează pe persoana care conducea aceste locuri.
Povestea ei nu e despre dramatism gratuit — e despre sistemul care s-a construit în umbra reglementărilor slabe și al neglijenței. Cati ajunge în azilul lui Pasca din disperație. Divorțată, locuind în casa fratelui ei, pe ducă să se prăbușească, cu doi copii de crescut, acceptă oferta de muncă cu entuziasm când i se promite că poate să-i ia și cu ea. I se spune că va locui separat, într-o casă în sat, «provizoriu». Nici nu se mai mișcă din acea locuință comună.
«Eram într-o perioadă grea, mă despărțisem de soț, locuiam în casa fratelui meu, veche, gata să cadă. Eram desperată», povestește femeia. Când aude că-și poate duce și copiii, nu mai are nevoie de alte argumente. Se mută, primește viza de flotant în buletin la azil și intră într-o rutină care o va marturisi apoi pe rând.
Fiecare dimineață, Cati se trezea și mergea cu medicamente de la o casă la alta. Medicamentele erau puse în caserole pentru fiecare casă, iar ea doar le distribuia — fără a verifica dacă pacienții cu diabet trebuie să ia aceeași mâncare ca un bătrân sănătos. După medicamente venea ceaiul: din zahăr ars și apă, pentru că atunci când se termina donațiile de plante de la credincioșii penticostali, nu mai era ce folosi. Apoi slănina pe pâine — galeti de 20 de litri cu slănină stocate în cămară, puse pe masa tuturor, indiferent de diabet sau alte diagnostice.
Ce se servea zilnic în bucătăria azilului
«Incercam să nu le dau doar slănină, asa, să mai bag ba ceapă, ba ardei, ce găseam prin cămară. Poate erau și cu diabet, și cu alte probleme. Dar dacă nu le cunoșteam bolile, le dadeam la toți la fel», mărturisește femeia. La prânz se serveau două feluri de mâncare — aduse de la Dumbrava. Doar că toate produsele din lada din bucătărie erau expirate. Pentru copiii ei, Cati cumparingă din sat, le făcea mâncare separată, după ce o colegă i-a spus adevărul despre ce mânâncă acei bolnavi.
Pe lângă bucătărie, Cati se ocupa și de baile bătrânilor — schimbă cearșafurile când femeile se spălau, aducea bărbații cu carutul la duș și îi spăla. Spune că nu avea prea mulți paralizați — majoritatea se puteau mișca — și că beneficiarii o ajutau foarte mult: în grădină la tocat zarzavat, la curățenie, la geamuri. Munca era în vorbă, dar plata nu era în regulă. Două mii de lei lunar — asta primea Cati. Fără contract, fără hartă de muncă, fără contribuții. «Mi-i dadeau la timp banii, mi-i dadeau», spune ea cu o indiferență care ascunde dezamăgirea.
Toamna anului 2022, Cati decide că pleacă. Anunță pe Delia, o colegă mai tânără. «Lasa, fata, că o să te răzgândești, eu nu vreau să pleci», îi spune Delia. Vine Viorel Pasca — nervos. «Auzi, care-i treaba? De-aici pleci când vreau eu, mă, nu când vrei tu!» Femeia, plângând, răspunde: «Ba nu, astazi vreau». Aici se întrerupe mărturia ei în articol, dar mesajul e clar: într-o instituție unde bătrânii erau tratați cu slănină expirată și medicamente puse la întâmplare, o angajată care refuza să rămână a trebuit să se gândească bine înainte să deschidă gura. Asta spune totul despre relația de putere din azilurile ilegale ale judeților români. Ancheta DNA pe azilurile din Bihor continuă, iar mărturii ca aceasta vor fi decisive în faza următoare a procesului.