Armata SUA a anunțat miercuri noaptea, ora 21:00 ET, încheierea unui nou val de atacuri asupra Iranului. Printre ținte s-au numărat capitala Teheran, portul Bandar Abbas și Insula Tunb Mare. Oficialii iranieni vorbesc deja despre cel puțin 35 de morți și peste 300 de răniți.
Decizia a venit direct de la Donald Trump și a fost executată de Comandamentul Central al SUA — CENTCOM. Atacurile au vizat centre de comandă iraniene, baze de apărare aeriană, capacități de rachete și drone, dar și instalații de supraveghere a coastei. Scopul declarat: reducerea capacității Iranului de a amenința traficul naval comercial prin Strâmtoarea Ormuz. Într-o postare pe X, CENTCOM a confirmat că „armata SUA trage Iranul la răspundere, conform instrucțiunilor Comandantului Suprem.” Strâmtoarea Ormuz nu e o chestiune de geografie militară abstractă — prin ea trece aproximativ 20% din petrolul mondial, iar orice blocare a traficului se simte imediat în prețurile la carburanți și în lanțurile de aprovizionare globale.
Ce a lovit exact SUA și de ce contează provincia Semnan
Pe lângă portul Bandar Abbas și obiectivele militare confirmate de CENTCOM, presa de stat iraniană a raportat lovituri și în provincia Semnan. Acolo Iranul și-a dezvoltat programul spațial și fabrică rachete balistice — nu e o țintă oarecare. E o parte din infrastructura strategică pe care Teheranul a construit-o ani întregi, relativ ferită de atacurile precedente.
Tot în această serie, americanii au lovit și o navă care încerca să forțeze blocada navală impusă Republicii Islamice. Blocada în sine reprezintă o escaladare majoră față de fazele anterioare ale conflictului. Ca reacție directă, Iranul a atacat cu rachete și drone Bahrainul și Kuweitul, doi aliați importanți ai SUA în Golf. Iar Gardienii Revoluției au formulat o amenințare cu greutate: „Exportul de petrol și gaze din regiune va fi fie pentru toată lumea, fie pentru nimeni.” Nu e retorică de circumstanță. E un ultimatum care, dacă e pus în practică, ar provoca o criză energetică planetară.
Acordul provizoriu, distrus. Trump vorbește de pace, dar evită detaliile
Înainte de acest val de atacuri, exista un acord provizoriu — fragil, contestat, dar funcțional — care viza oprirea temporară a conflictului. Confruntările din ultimele zile, combinate cu tensiunile din jurul Strâmtorii Ormuz, l-au dat peste cap complet. Președintele parlamentului iranian, Mohammad Bagher Ghalibaf, a spus explicit că Iranul e pregătit de război dacă Washingtonul nu respectă înțelegerea. Tonul nu mai e diplomatic.
Trump, în schimb, a ales un limbaj ambiguu. Vorbind la Colegiul de Război al Armatei SUA din Pennsylvania, a declarat: „Nu le place ce le facem noi, dar vor să ajungă la o înțelegere. Vom afla dacă vom ajunge la o înțelegere cu ei sau dacă pur și simplu vom pune capăt conflictului.” Ce înseamnă „vom pune capăt conflictului” fără o înțelegere — nu a precizat. Există două lecturi posibile: ori Trump negociază public și pune presiune militară pentru un acord mai bun, ori nu există un plan clar de ieșire din conflict, iar escaladarea continuă pe inerție. Niciuna din variante nu e liniștitoare.
Ce urmează și de ce Strâmtoarea Ormuz devine miza centrală
Totul depinde acum de dacă Iranul va pune în aplicare amenințarea privind blocarea exporturilor energetice. Dacă da, America va fi pusă în fața unui calcul greu: extinde operațiunile militare sau acceptă negocieri cu concesii reale. Termenul neoficial vehiculat în cercurile diplomatice este sfârșitul lui iulie — momentul în care stocurile tampon ale mai multor state importatoare de petrol din Golf ar urma să se epuizeze.
Până atunci, fiecare atac și fiecare ripostă îngustează spațiul pentru o soluție negociată. Strâmtoarea Ormuz — acel coridor îngust de apă prin care curge o cincime din energia lumii — devine, zi de zi, locul în care se decide dacă războiul rămâne regional sau nu. Iar răspunsul la această întrebare nu-l va da diplomația, ci următoarea mișcare militară.