Leonard Doroftei a coborât din ring acum două decenii, dar nu s-a oprit. Fostul campion mondial la box lucrează zilnic în sala de antrenament și spune că muncește mai mult ca în anii de glorie — nu pentru el, ci pentru copiii care visează să boxeze.
La 20 de ani de la retragere, răspunsul nu e simplu. Doroftei recunoaște că rolul de antrenor l-a luat prin surprindere. Concurezi cu tine însuți, îți cunoști limitele, știi exact când ești pregătit. Antrenoratul e cu totul altceva — trebuie să înțelegi un alt om, un copil, și să-l faci să performeze la fel de bine cum ai performat tu. Asta nu se învață în ring.
Vreau să devin unul dintre cei mai buni antrenori din România
Programul lui Doroftei nu seamănă cu cel al unui pensionar al sportului. Vara, când mulți fac un pas înapoi, el e prezent în sală de dimineața până seara. A început să-și construiască un stil propriu de lucru, inspirat din tot ce și-ar fi dorit să primească el însuși când era sportiv activ. „Muncesc de dimineața până seara. Vreau să-mi fac un stil de antrenat… vreau să devin unul dintre cei mai buni antrenori ai României din box”, a spus fostul campion.
Nu e un obiectiv aruncat la întâmplare. Doroftei explică că metodele lui vizează ceva mai profund decât execuția tehnică. „Fac cu elevii mei ce mi-aș fi dorit ca antrenorul să facă cu mine. Încerc să îi învăț mișcări, reacții și să le dezvolt gândirea în ring, nu doar să memoreze combinații.” Diferența dintre un boxer care memorează combinații și unul care gândește în ring e uneori diferența dintre o victorie și un meci pierdut în runda a zecea. Asta știe un campion mondial. Asta înseamnă că Doroftei nu predă box — predă cum să fii boxer. Sunt lucruri complet diferite.
Copiii din sală, energia care îl ține
Există și momente grele. Doroftei nu le ascunde. Recunoaște că oboseala apare și că, uneori, vine tentația de a ceda. Totuși, există un detaliu care schimbă tot: energia copiilor din sală. „Am și momente în care îmi vine să renunț, doar că îi văd zâmbind. Când îi aud pe hol strigând «Maestreee!», nu ai cum să spui nu. Îți dă energie pentru ani de antrenamente.”
Nu e o vorbă frumoasă aruncată într-un interviu. E o logică pe care oricine a lucrat cu copii o recunoaște imediat. Entuziasmul lor e brutal de sincer — nu pot simula că le place ceva dacă nu le place. Măsura succesului e simplă, spune el: „Dacă la sfârșitul unui antrenament îl fac pe copil să zâmbească, sunt un om fericit.”
Un nepot care „e o rază de soare” și România pe care nu au văzut-o
În afara sălii, Doroftei trăiește liniștit. El și soția sa Monica plănuiesc o călătorie prin România — Iași, nordul țării, Satu Mare, coborâre pe partea de vest. Copiii au propriile familii, așa că vor pleca doar ei doi. „A văzut lumea, dar n-a văzut România”, spune el despre soție. Și mai e ceva: un nepot, pe care îl descrie ca pe „o rază de soare”. „Suntem bunici fericiți. De fiecare dată când ne vedem nepotul ne încărcăm de energie.”
Privind înapoi, Doroftei spune că nu îi lipsește nimic. „Nu am avut nicio șansă în viața mea și nici măcar puterea de a visa. Dumnezeu mi-a dat o șansă și m-a ajutat să fiu ceea ce sunt astăzi. Ar fi o lipsă de recunoștință să spun că îmi mai doresc ceva.” Oamenii îl opresc pe stradă, îl întreabă ce face, îi spun că bine a făcut că s-a întors în România. El spune că tocmai asta îi confirmă că decizia de a reveni acasă a fost cea mai bună din viața lui. Urmează antrenamente, o sală plină și copii care vor să devină campioni. Leonard Doroftei nu mai luptă pentru el. Luptă pentru ei — și se pare că asta îi place mai mult.