„Nu există durere mai mare” — acestea sunt cuvintele unui tată care și-a pierdut fiul într-una dintre cele mai brutale crime din țară, într-o seară din ianuarie a acestui an. Tatăl lui Mario Berinde a fost eliberat din pușcărie și primul său gest a fost să se-ntoarcă la mormântul copilului, într-o vizită care arată ce înseamnă cu adevărat să pierzi totul.
Mario Berinde avea 15 ani când a fost ucis de trei dintre așa-ziși prieteni, pe 19 ianuarie 2026, în Cenei. Crimă comisă cu brutalitate nemaipomeană: adolescentul a fost lovit cu cuțit și topor, agresorii au încercat să-i incendieze cadavrul, apoi l-au îngropat în curtea casei unuia dintre ei, ca și cum ar fi vrut să-l șteargă din lume. Timp de luni, corpul a rămas ascuns acolo, înainte ca trupele să-l găsească și familia să-și poată face o idee asupra adevărului.
Procesul criminal s-a deschis împotriva celor trei minori bănuiți, dar justiția se mișcă greu. Chiar și acum, luni după eveniment, dosarul zboară din ședință în ședință, iar vinovații nu au plăcut vreun preț real pentru ceea ce au făcut. Între timp, tatăl lui Mario a petrecut timp în pușcărie — nu ca inculpat în crima fiului, ci din alte cauze anterioare. Acum, după eliberare, s-a îndreptat direct spre cimitirul unde fiul său doarme pentru veșniciei.
Bunica adolescentului a postat pe rețelele sociale imagini din cimitir care arată cât de sfâșiat de durere este bărbatul. Lângă crucea fiului, tatăl lui Mario privește mormântul într-o stare de-a dreptul devastatoare. Nu-și poate imagina că acel copil nu-l va mai striga niciodată tată, nu-l va mai cere iertare când greșea, nu va crește și nu-și va duce viața alături de el. Mormântul este plin de lumânări, flori, jucării și instalații — marcaje de iubire din partea unei familii care nu mai poate da decât dovezi de respect pentru un mort.
Reacțiile publice: durerea unei întregi comunități
Reacțiile publice au fost masive și duioase. Zeci de mii de oameni au lăsat comentarii de condoleanțe sub postările bunicii. „Fără cuvinte… plângem noi toți, plânge și cerul”, scrie cineva. Alt comentator adaugă: „Nu există durere mai mare, doare, sfășie. Dumnezeu să vă dea putere și alinare.” Iarăși, altcineva: „E foarte trist și dureros! Capul sus și nu uitați că Mario este îngerul vostru și va veghea mereu de acolo de sus! Păcat că justiția nu-și face treaba și-și bate joc!” — cuvintele acestor oameni reflectă o realitate care-și bate obrazul în fiecare zi: speranța într-o justiție care pedepsește, care ocrotitor al vieții.
Ce înseamnă asta, de fapt, este că o familie nu doar și-a pierdut copilul în circumstanțe infernale, ci și credința că sistemul va face dreptate. Perioada din ianuarie până acum a fost o calvare continuă — nu doar grijă pentru mort, ci și urmărire a unui proces care se-nclină sub greutatea birocratiei și a unei justiții care se mișcă ca melcul. Tatăl, eliberat și înapoiat la o viață pe care nu o mai recunoaște, nu poate decât să stea în fața mormântului și să accepte că durerea aceea pe care o simte — aceea care zisă-i de cuvânt „nu există mai mare” — este acum tot ce-i rămâne din legătura cu fiul.
Procesul împotriva celor trei minori continuă. Următoarea ședință este programată pentru toamnă, iar tatăl lui Mario va trebui să se uite cum judecătoria se joacă cu responsabilitatea și vinovăția. Până atunci, mormântul din cimitir va rămâne locul unde se duce omul să-și spună copilului lucruri pe care niciodată nu va putea să i le spună în viață.