Dosarul lui Viorel Pașca nu e o poveste de neglijență întâmplătoare. Procurorii au găsit dovezi ale unui sistem precis, construit pe relații cu instituții publice și calcul pur. Persoane cu afecțiuni psihice, fără familie sau locuință, erau selectate, transportate cu autospeciale de poliție și apoi ținute într-o captivitate care părea legală pe hârtie.
Ancheta dezvăluie că Pașca s-a constituit într-o figură de autoritate locală în doi decenii de activitate. Primarii și spitalele îl contactau înainte de orice transfer. Și asta era cheia: dacă instituția publică cerea, atunci internarea nu era răpire, era transfer. Pașca solicita acordul oficial, iar apoi putea invoca că doar făcea ceea ce statul ceruse. Selecția nu era aleatorie. Se acceptau în special persoane care generau venituri — pensii, indemnizații sociale, beneficii de orice fel. Oricine nu avea resurse financiare era refuzat sau returnat imediat.
Odată ajunse în centre, victimele semnau documente cu reguli simple și eficiente. Fără telefoane. Fără acces la bani. Fără contact cu exterior. Delia Păcală, cea care administra azilurile pentru Pașca, era explicit în interceptări: „Doriți să plecați? Aici n-aveți voie cu telefon, n-aveți voie să ieșiți afară, n-aveți acces la nimic, aveți acces doar la pat, mâncare și tratament.” Controlul era total și bine gândit.
Acte de identitate confiscate. Carduri bancare preluate. Telefoane mobile sechestrante. Chiar și promisiunea unei locuințe era folosită ca frâu — dacă pleci, pierzi locul pentru totdeauna. Rezidenții puteau ieși maxim în curțile interioare ale centrelor. Lumea lor s-a redus la pereții unei clădiri și la dependența de cei care le dădeau mâncare și medicamente.
Medicamente administrate de persoane fără pregătire medicală
Ceea ce nu se vede din exterior e mai grav. Procurorii au găsit dovezi că persoane internate nu beneficiau de evaluări medicale complete, nici de tratamente adaptate bolilor lor. Medicamentele nu erau date de doctori, ci de oameni fără pregătire medicală, uneori fără capacitate de a citi și scrie. Cutii diferențiate după culori — pentru că asta era sistemul de evidență. O interceptare între un medic și Pașca e exemplară: „Din decembrie nu a primit medicamentul principal, doar ventolin. Tratamentul s-a oprit și omul are nevoie zilnic.”
Un pacient diagnosticat cu cancer în fază terminală, care necesita morfină injectabilă, primea doar pastile obișnuite de durere. Delia Păcală o transmitea direct: „Omul nu mai poate de durere că e în metastaze. Ele nu i-au dat decât niște pastile care n-au niciun efect.” Săptămâni fără morfină. Izolat. Alte probleme: unele tratamente erau date fără prescripție medicală, dozele nu ajungeau la timp, pacienții ofereau pastile altor pacienți. Și personalul? O singură îngrijitoare pentru aproximativ patruzeci de persoane. Medicii nu veneau nici în caz de urgență — angajații evitau să sune ambulanța chiar și când starea unui pacient o impunea.
Sistemul care a funcționat în secret ani de zile
Mecanismul acesta nu a funcționat trei luni. A funcționat aproximativ două decenii. Asta nu e greșeală, asta e neglijență sistematică. Instituțiile publice trimiteau oameni în aceste centre. Autoritățile locale le cunoșteau existența. Și totuși, persoane cu disfuncții psihice, care nu aveau voie să vorbească cu nimeni, care nu aveau acces la bani și nici la actele lor, au rămas captive ani de zile. Cazurile de agresiune fizică sunt în dosar. Doar că nimeni nu le cunoștea până acum.
Până la căderea acestui sistem, Pașca era o figură respectată. Statul putea crede cu ușurință că „cineva se ocupă de aceștia”. Și el se ocupa — extragea pensiile, administra banii, ținea oamenii țintuiți. Investigația continuă și vinovații vor fi judecați, dar ceea ce rămâne e o întrebare mai urâtă: câte alte sisteme de exploatare funcționează chiar acum, în alte județe, cu aceeași metodă, pentru că e simplu și pentru că nimeni nu-și pune prea des întrebări despre vulnerabili?