Trei zile. Atât a avut preotul Horia Grădinaru pentru a lupta în spital după ce o mașină l-a lovit pe o stradă din Italia. Nu a fost destul. La 49 de ani, originar din Pitești, s-a stins din viață lăsând patru copii și o întreagă comunitate de credincioși în șoc. Accidentul din provincia Viterbo a devenit, pentru românii din diaspora, o amintire dureroasă a cât de repede se poate prăbuși o viață.
Sâmbătă, 11 octombrie, în jurul orei 16:40, pe o stradă din regiunea Lazio, preotul Alexandru Horia Grădinaru a fost lovit de o mașină. Conducătoarea a pierdut controlul vehiculului — nu era o problemă de viteză excesivă sau neglijență. Era un accident, pur și simplu. Politia locală a documentat totul. Rănile erau grave.
Transportat de urgență la Spitalul „Santa Rosa” din Viterbo, Horia a intrat în lupta pentru viață. Familia sa a sperat. Medicii au încercat. Dar după 72 de ore, organul omului cedează. Inflamația, infecția, șocul traumatic — corpul uman are limite când e vorba de răniri severe. Preotul a murit în spital, cufundat în durere și în cea mai neagră izolare. Soția Hareta, copiii lui, și-au petrecut ultimele zile lângă patul lui, știind ceea ce se va întâmpla.
Horia nu era un preot oarecare în Italia. Din 2010, era parohul Bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae” din cartierul Monte Sacro din Roma — una din cele mai importante comunități ortodoxe române din capitala italiană. Între 2019 și 2025 a fost consilier în cadrul Administrației Eparhiale, responsabil cu Departamentul Educațional al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. Era cu autoritate, cu respect, cu responsabilitate. Știa să mângâie suflete și să dea îndrumări cu înțelepciune.
O familie rămasă fără tatăl ei
Patru copii. Aceasta e cifra care doare cel mai mult și pe care nici nu o poți depăși cu vorbe sau condoleanțe. Sunt orfani de tată. Nu mai au pe cineva care să deschidă ușa când vin acasă obositori. Nu mai au sfatul în momente dificile. Nu mai au brățara aceea de siguranță pe care orice copil o are cât timp părintele e viu. Soția lui, Hareta, și-a pierdut partenerul după ani de vață comună. Și-a pierdut viitorul pe care l-au construit împreună. Comunicatul Episcopului Siluan îi descrie pe amândoi cu demnitate: „Părintele Horia va rămâne în amintirea noastră ca un model de slujire, generozitate și dragoste creștină.” Nu e o frază de protocol. Oamenii care lucrează în Biserică nu zic asta pentru cineva care doar avea funcția.
Comunitatea din Roma plânge și ea. Preotul Horia era veriga dintre credincioșii români și Dumnezeu — omul care se-nclina când trebuia să se-nclini, care citea rugăciuni cu tărie și cu emoție, care avea răbdare cu oamenii. În Monte Sacro, el a construit ceva important: o comunitate. Un spațiu. Un refugiu. Și acum locul ăla simte golul lui, iar comunitatea trebuie să se-ntoarcă singură la rugăciuni, fără mâna lui tare.
Pașii următori sunt trecerea corpului în patria de origine și slujba de înmormântare în România, repatrierea unui preot la locurile sale. Pentru cei patru copii, drumul e mult mai lung — trebuie să crească fără el, să-și amintească cuvintele lui, să-și găsească forța în faptul că tatăl lor a fost generos și a muncit pentru oameni pân-n ziua în care o simplă pierdere de control pe o stradă din Italia i-a luat totul.